Ca-n anii ’80-’90

Urc în maşină; frig, cum este şi firesc într-o dimineaţă de iarnă. Plec uşurel, dar hotărât (la fel ca statusul de pe Facebook, pus să-l creadă alţii…). După vreo 300 de metri mă bucur deja de un prim ambuteiaj – doar este o dimineaţă normală a săptămânii în România. Şi, pentru că-mi este cunoscută durata acestui ambuteiaj, duc mâna la unul din buzunare pentru că am realizat că nu am pus telefonul la locul lui (nu, nu suportul, nu prea am încredere în el, ci în spaţiul de sub radio).

Stupoare!!! Telefonul nu era în buzunarul lui favorit. Nu a fost nevoie să fiu Sherlock Holmes sau Hercule Poirot ca să-mi dau seama unde este telefonul: distanţa dintre noi era de aproximativ… 300 de metri. Vă imaginaţi că nu este prima dată când mi se întâmplă. De cele mai multe ori, însă, mă întorceam să-l iau. Nu şi de data asta; mi-am spus instantaneu: chiar nu se poate o zi fără telefon? Ce, pe vremea când nu existau, nu mă descurcam?

Am realizat, astfel, că deplasarea spre muncă, fără telefon, are un uşor „gust” diferit ; nu că aş sta cu ochii pe el, fiind la volan, ci ştiind că nu pot fi sunat. Evident, diferenţa majoră este la semafor sau la ambuteiaje precum cel menţionat: în loc să arunc privirea spre noutăţile electronice, privesc „peisajul dinamic” ce se perindă pe lângă maşină: magazine, oameni, maşini, păsări, câini, pisici…

Pare suportabilă deplasarea şi fără grija telefonului. Ba chiar are farmecul ei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

57 + = 67