Relativitatea timpului

Într-o manieră amuzantă, o „lege de-a lui Murphy” spune că durata unui minut depinde de care parte a uşii de la baie eşti.

De la revoluţie încoace, vineri seara este începutul week-end-ului. Aşadar, dacă nu ai vreun job care să presupună activitate sâmbăta şi duminica, laşi jos „garda” muncii pentru a primi un „blând uppercut” care să te dea pe spate spre relaxantele zile de sâmbătă şi duminică.

Oboseala bate plăcerea

Oricine a resimţit că, atunci când este obosit (fie la şcoală, fie la muncă), timpul parcă trece mai greu, aşteptând cu maximă nerăbdare sosirea acasă, pentru odihnă. Pe de altă parte, când ceva este făcut cu plăcere, timpul zboară.

Ce credeţi că se întâmplă când au loc ambele? Pe propria-mi piele, pot spune că primează nevoia vitală – cea de odihnă – astfel că, starea dominantă va fi dată de aceasta; aşa am păţit în week-end-ul trecut…

Acea relaxare de sfârşit de săptămână, despre care vorbeam la începutul articolului, mi se instaura în această vineri, ajungând acasă cam pe la formarea crepusculului primăvăratic.

Sunat fiind de un coleg care-mi propune să ţin un curs sâmbătă şi duminică, îmi este greu să refuz, când îmi explică situaţia şi nevoia de a se derula acest curs. Fără să mă gândesc prea mult la faptul că-mi prindea bine puţină odihnă în weekend, accept să dau această „mână de ajutor”. Şi, pentru a merge cu „temele făcute” cât de cât, îmi petrec trei sferturi din noapte întocmind materiale necesare desfăşurării cursului. Celălalt sfert de „resturi nocturne” îl aloc somnului, ştiut fiind că prezenţa de spirit a unui formator este importantă, depinzând, printre altele, de odină.

Omul sfinţeşte locul, iar cursanţii înlesnesc cursul

Cursul pe care-l am de derulat este destul de tehnic, iar cursanţii folosesc mai mult sau mai puţin aplicaţia, rezultând cvasi-eterogenitate, ceea ce presupune o anumită dificultate. Dar, când ai nişte cursanţi interesaţi şi dornici să înveţe, simţi cum treaba merge bine.

Am norocul că eu sunt trainerul (formator – a ţinut să mă corecteze o cursantă) astfel că mişcarea şi statul în picioare m-au făcut să-mi menţin animaţia la nivel rezonabil. Circul destul de mult, între calculatoarele cursanţilor şi laptopul unde mai scriu şi eu câte ceva, pentru a face demonstraţii „live” – gazdele super-binevoitoare mi-au adus un elegant pupitru unde, punând laptopul, am „împuşcat” doi iepuri dintr-un foc:

  • nu fac genuflexiuni, la cât de des ar trebui să mă ridic şi să mă aşez,
  • nici nu risc a deveni prea molatec, stând jos.

Cursanţii rezistă cu mult interes şi se arată foarte implicaţi în ceea ce livrez: i-am lăudat în toate direcţiile:

  • pe ei, în mod direct,
  • organizatorilor cursului,
  • acasă,
  • la muncă.

Este o plăcere să vezi că oamenii – românii noştri, deseori delăsători şi neinteresaţi – îşi dau silinţa să asimileze cât mai multe detalii. Deşi, de multe ori, când e vorba de cursuri, mulţi îşi doresc să scurteze perioada, pentru a se bucura de mai mult timp liber, actualii cursanţi au insistat să continuăm şi următorul week-end, adică acesta în care am scris articolul; le spun, cu toată încântarea că, dacă aş fi avut o pălărie, mi-aş fi scos-o în faţa lor…

Epilogul oboselii

Cu toate că acest curs a avut loc în apropierea unui mare centru comercial, zombieficat fiind de oboseală, pornesc spre casă, dar mi-am adus aminte că trebuia să fac nişte cumpărături. Astfel că am traversat un sfert de oraş, am făcut cumpărăturile şi, mă întorc în parcarea hipermarket-ului, pentru a urca în maşină. Trec pe lângă un loc liber din parcare unde-mi atrage atenţia simbolul desenat pe astfalt care sugera că este loc rezervat persoanelor cu dizabilităţi; astfel mă intrigă într-un fel maşina care se opreşte în faţa acelui loc de parcare, din care coboară o doamnă pentru a muta nişte obiecte puse pentru a sugera că acel loc de parcare este blocat. Am avut timp, aşadar, să trec pe lângă maşina ei pentru a „spiona” dacă chiar era vreun pasager cu probleme – nicidecum, doar un bebeluş, fiind totuşi de înţeles intenţia femeii.

Nu a avut şanse să parcheze maşina acolo, deoarece un agent de pază a început a se oţărî la ea, astfel că gâlceava este gata. Trecând pe lângă ea, îi spun pe un ton conciliant că-i voi ceda eu locul, urmând a pleca; mi s-a părut că m-a auzit şi nu prea, astfel că mă îndrept spre maşina mea – cel puţin aşa credeam eu… intrigat fiind de ce telecomanda mea nu convinge maşina (mea) să se deschidă. Alunecându-mi privirea spre roţi, remarc aspectul diferit al capacelor faţă de cum le ştiam eu. Mă uit atunci cu atenţie şi remac că doar culoarea şi forma maşinii semănau cu proprietatea mea.

Prin urmare, las „asediul” maşinii şi, trecând pe lângă şoferiţa revoltată, nu apuc să-i spun nimic, ea arătându-se recunoscătoare. Reuşesc ulterior, doar să-i şoptesc că nu e maşina mea, ceea ce o face să-mi sintetizeze, pe un ton ridicat, frustrarea pe care i-a generat-o respectivul agent de pază. Apoi, demarează în forţă şi iese din parcare, renunţând a-şi mai face cumpărăturile.

Plec spre adevărata locaţie a maşinii mele, zâmbind singur de intenţia mea şi urmarea acestei intenţii.

You may also like...