Impresii tramvaistice

Deşi spun de fiecare dată, când circul cu mijloacele de transport în comun că-mi oferă o senzaţie nostalgică, nu o fac foarte des, din varii motive, principalul argument fiind ultra-speculativa eficienţă; aş fi fost tentat să folosesc scuza cu punctualitatea, dar aş minţi…

Astăzi a fost una din acele ocazii când, având maşina în service, am avut de ales din „3T”: taxi, tramvai, trotinetă; am ales varianta de mijloc.

Fiind dimineaţa, la „oră de vârf”, volumul ocupat în tramvai era mult mai mic, decât ar fi consacrata afirmaţie, la modă, „zonă de comfort”. Nu reuşesc să identific niciun compostor, aducându-mi aminte, într-o manieră oarecum sentimental de câţiva ani în urmă, când mai „fentam” compostarea, uneori chiar cu preţul unei amende. După o primă staţie, identificând stâlpul din apropiere dotat cu un astfel de aparat, sunt mulţumit că intru în legalitate şi mă ofer să ajut şi o domnişoară care îmi menţionase, la urcarea în tramvai, că nici ea nu găseşte dispozitivul, din cauza aglomeraţiei (cred că am şi ajutat-o ca să compensez puţin duritatea cu care o doamnă i-a cerut să nu se mai împingă, cu toate că fata nu o făcea intenţionat, fiind şi ea, la rândul ei,  dezechilibrată uşor de trei puşti care-şi tot mişcau coatele în intensa lor activitate numită jocul pe telefon).

Eu, însă, am făcut un lucru atipic (se pare) vremurilor noastre: nu am navigat o secundă pe telefon, putând astfel, cu curiozitatea unui copil care descoperă ceva nou, să privesc în toate părţile.

„Scanând” întâi interiorul tramvaiului, mi-a „sărit în ochi” o mămică ce era aşezată pe un scaun de o persoană, având pe fiecare genunchi câte un copilaş – băieţel şi fetiţă – atât de apropiaţi de vârstă, încât aş crede că erau gemeni. Privirile lor stăteau aţintite spre spătarul din faţa lor, unde mama ţinea de copertă un telefon pe al cărui ecran rula un filmuleţ de desene animate, precum cele de pe Duck TV. De-a lungul întregului drum, uneori, mama era nevoită să menţioneze că va pune telefonul în geantă, dacă nu stau cuminţi – mai ales fetiţa, ea rămânând cu privirea spre ecranul telefonului, dar pierzându-şi arareori concentrarea; băieţelul şi-a găsit un alt „ecran”: geamul de lângă el, atras fiind de cinetica ce se derula în faţa ochişorilor lui. La un moment dat, chiar, într-o staţie s-a nimerit ca, pe linia alăturată, să zăbovească un alt tramvai care mergea în sens invers; din acel tramvai, magnetizată de privirea copilaşului, o doamnă sobră, elegantă, s-a transfigurat, preţ de câteva secunde, scoţând limba discret, pentru a-l amuza pe junior.

Între timp, apropiindu-se ora exactă, oră la care unii încep programul, o doamnă vorbeşte foarte convingător la telefon, explicând că ajunge imediat, deci să nu mai caute pe altcineva – chiar era convingătoare, dacă am auzit-o şi eu, la o distanţă de jumătate de tramvai.

Intersectându-ne cu alt tramvai, într-o staţie, mi-am dat seama că pot face scroll doar cu privirea, pe trei Facebook-uri simultan, câte vedeam prin geamul tramvaiului alăturat.

Privind pe geam, observ două doamne mergând apăsat şi cu un ritm susţinut. M-am riscat să-mi spun că, după cum arătau, sigur erau bugetare (sper să nu fiu înţeles greşit, nu vreau să par răutăcios – bugetar sunt şi eu – dar combinaţia vestimentaţie-atitudine m-a îndemnat să cred). În fond, nu aveam ce pierde să cred asta, doar nu mă auzea nimeni. Spre norocul meu, viteza tramvaiului, în acea zonă, fiind foarte mică, spre oprire, am avut tot timpul să văd cum cele două doamne intră, la fel de hotărât, în sediul ANAF; mi-am simţit orgoliul satisfăcut…

Văzând că mă pricep cât de cât, încerc să preiau „din zbor” direcţia a două adolescente ce şuşotesc în spatele meu. Aproape sunt convins că sunt eleve ale liceului de artă. Eroare! Tramvaiul depăşeşte staţia cea mai apropiată pentru această locaţie. Prinzând, fără a fi indiscret, câteva cuvinte, mă încăpăţânez să cred că, totuşi, este vorba de o zonă artistică; îmi mai dau o şansă „înrolându-le” la Universitatea de Arte. Eroare! Am coborât eu, în Copou, la Universitate, ele continuându-şi drumul mai departe. Hmm, se pare că e nevoie să-mi recalibrez „detectorul”…

După-amiază, mi-am făcut aceeaşi plăcere (nu o spun ironic) să merg până la service tot cu tramvaiul. Mult mai apatică atmosfera, dar şi mai gol tramvaiul. Faţă de dimineaţă, compostarea biletului a fost aproape simultan cu urcarea în tramvai (modernizat faţă de cel matinal, aş fi avut de ales şi prin intermediul cardului sau folosind o aplicaţie ce ar fi scanat un cod QR). Punând biletul în buzunar, la loc sigur, îmi spun că utilitatea unui bilet este completă, când vine controlorul. Nu am remarcat când s-au urcat în vehicul, dar constat, la câteva minute bune, după acel gând că, fix lângă mine, un bărbat destul de solid, scoate de sub geacă, un ecuson, care atârna de şnurul cu care era prins; se şi „înfige” în exerciţiul funcţiunii, solicitând celor 3-4 fete de lângă mine, biletele. Îmi văd în continuare de privit pe geamul aflat diametral opus controlorului, ca şi cum nu m-ar interesa rolul lui pe acolo. Eram tentat să scot biletul, dar mă gândesc că ar fi mai bine să mi se ceară. Doar că „naşul” porneşte spre partea din faţă a tramvaiului. Instinctiv, mă uit în spatele tramvaiului, aşteptând să văd partenerul. Îl remarc după câteva secunde, pornit cu hotărâre spre centrul tramvaiului – locul de unde a plecat celălalt -, făcând un uşor zig-zag, spre călătorii aflaţi pe scaunele deoparte şi de alta a culoarului. Ajuns aproape de zona unde eram eu şi fetele din spatele meu, mă abţin din nou să scot biletul, aşteptând „solicitarea oficială”; deşi, acest controlor, avea o alură de fost luptător din legiunea franceză, dar care nu a mai ţinut regim după ce s-a lăsat la vatră. Ajunge lângă noi, dar întrebarea dacă a fost pe acolo „colegu” se duce în direcţia fetelor. Toma necredinciosu’ fiind, a verificat, totuşi, un bilet. Îl ignoram total, lăsând impresia că sunt foarte atent la ce vedeam pe geam, aşteptând să simt un îndem de a prezenta „biletul la control”. Însă, el şi-a văzut mai departe de drum, generându-mi o aparentă frustrare: să ai biletul compostat, dar să treacă controlorul pe lângă tine…

Îmi spun, în glumă, în gând, că nu mă voi da jos din tramvai, până poate-poate, urcă alţi controlori…