La (ne)aniversare

27 ianuarie este o zi aniversară care, până anul acesta, mă făcea să mă gândesc la două persoane: una cunoscută tuturor (Florin Piersic), iar cealaltă cunoscută mie: Sergiu. Deşi, nu era la fel de vorbăreţ precum popularul actor, nu dezminţea, însă, această trăsătură comună, având întotdeauna subiecte de discuţie cu el. Chiar dacă ne-am văzut extrem de rar în ultimii ani, reauzirea telefonică avea, ca borne, aniversarea naşterii şi onomastica. Pentru mine, având şi al doilea prenume – sfânt creştin important -, eram mai răsfăţat de avantajul a două apelări telefonice. Puţini au fost anii în care am ratat să-l sun de ziua lui, dar o făceam a doua zi; Sergiu, însă, era punctual.

Parcă ieri era o seară tomnatică, când venea de la gară – student fiind – şi ne întâlnisem în dreptul clădirii de distribuţie a energiei electrice. Jimmy, fostul lui coleg de liceu, ne-a făcut cunoştinţă şi astfel a debutat o frumoasă prietenie între noi trei. Deseori mă simţeam flancat de amândoi, ei având aceeaşi zodie. De altfel, o cunoştinţă comună nouă ne-a comparat cu pedalele unei maşini, considerându-l pe Jimmy ca fiind acceleraţia (dinamic, energic, temperamental), Sergiu asemănându-se cu frâna, prin calmul şi comportamentul raţional, în timp ce eu aveam o atitudine intermediară, aidoma ambreiajului. Chiar dacă triunghiularitatea noastră devenea poligonală, vorbind şi de alţi prieteni, precum Ciprian, soră-mea etc., noi trei eram cei care ne ştiam cel mai bine. Ulterior, însă, distanţarea geografică a mea a produs o delimitare dar, atunci când vorbeam cu Sergiu (foarte rar, după cum am menţionat), o făceam de parcă eram, în continuare, acei prieteni care ne ştiam cel mai bine.

Ar fi multe aduceri aminte despre acest om cu inimă mare şi suflet curat, dar ar fi greu de încorsetat în câteva propoziţii. Deşi, de cele mai multe ori, nu era acel „suflet al petrecerii” era persoana pe care ştiai că te poţi baza şi se comporta luându-şi în serios „datoria” de prieten.

Atât atitudinea, cât şi timbrul vocal îţi confereau o stare tonică, indiferent de cum se simţea; dacă discutai cu el, era greu să nu-i reţii exprimarea cu tentă entuziastă, într-o cadenţă uşor repezită – altfel, el fiind o persoană super-calmă -, indiferent de cum era la acel moment dat. Cu toate că abia tindea spre poarta statutului de adult, deseori îţi lăsa impresia unui om trecut prin viaţă, prin modul în care aborda anumite situaţii, chiar dacă nu avea experienţă. Ţinea la punctul său de vedere şi căuta să-l susţină cu „probe” în spiritul veritabilităţii acelui aspect, însă nu ducea argumentaţia spre o încăpăţânare extremă. Privirea, uşor-iscoditoare, revărsa multă bunătate şi, inevitabil, făcând un scurt şi rapid inventar al amintirilor despre el, nu reţin să fi fost cazul să ne fi certat. De altfel, cred că era o persoană care nu provoca duşmănii, chiar dacă discutai în contradictoriu cu el. Greu era să-l vezi nervos deşi, ca orice om, avea momente şi momente. Chiar dacă avea rare răbufniri, le controla prin cumpătare şi, parcă, cu dorinţa de a nu deranja.

27 ianuarie este o zi aniversară care mă face să mă gândesc la o persoană cunoscută tuturor şi o zi comemorativă care mă face să mă gândesc la o persoană cunoscută mie. Trist, extrem de trist să fiu nevoit a face o astfel de comutare semnificativă între începutul şi sfârşitul acestui articol. Din păcate, pe 23 noiembrie al cumplitului an 2020, josnicul coronavirus i-a oprit firul vieţii, astfel încât, în loc să fie acel obişnuit telefon de felicitare, cu ocazia zilei de naştere, voi încheia spunând, cu toată tristeţea pe care o am, când mă gândesc la el: Odinheşte-te în pace, Sergiu!