Ca orice român, care are cei şapte ani de acasă (sau şase, în cazul meu, că de atunci a început pentru mine aventura şcolărească), am tot respectul pentru bătrâni şi a lor istorie personală. Cu siguranţă, viaţa le-a fost, de cele mai multe ori, plină de peripeţii, cu momente plăcute, dar şi mai puţin plăcute.
Un amic de-al meu avea o vorbă, când voia să-i impresioneze pe puştii care roiau prin jurul lui (chiar „roiau”, acesta fiind foarte înalt): „eu ca voi am fost, voi ca mine, încă nu”. Asta-i crea instantaneu un fel de aureolă, în ochii celor mai mici decât el; din acel moment, tot ce spunea era preluat de ceilalţi, ca de la un adevărat guru, mai ales, când completa cu „între noi este un vagon de cărţi”…
Şi în cazul bătrânilor, noi ca ei, încă nu am fost, asta amprentându-i, deseori, mult mai facil, cu o trăsătură importantă omului: înţelepciunea. Lucian Blaga surprindea bine acest concept, în a lui poezie (Trei feţe): „Bătrânul tace: «Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!»”.
Pe de altă parte, foarte mulţi din cei trecuţi de primele tinereţi, sunt în situaţii financiare delicate – cel puţin, pe plaiurile noastre mioritice. Orice primesc, fără a fi nevoiţi să cheltuie din mica pensie, este mai mult ca bine-venit, iar politeţea şi bunul lor simţ îi face să arate recunoştinţă „binefăcătorilor” lor. Am pus aceste ghilimele, gândindu-mă că, de fapt, ei sunt manipulaţi într-o manieră foarte simplă, dar şi urâtă de oamenii politici, condiţionându-i de „pâinea noastră cea de toate zilele”. Teama de a nu avea ce mânca sau cu ce se întreţine, îi face să se bucure când pensiile le sunt mărite, cu surle şi trâmbiţe (mai mult surle şi trâmbiţe, decât sume consistente), nemaideranjându-i aparent tăvălugul de scumpiri care, de cele mai multe, ori, vine la câteva luni distanţă…
De aceea, mi-a trecut prin minte cunoscuta zicală, parafrazată: „Cine nu are bătrâni, să-i cumpere… pentru voturi”