Nevoit fiind să merg la spital, într-o scurtă şi necesară vizită, am avut parte de un dialog care, în alt context, mi s-ar fi părut amuzant (evident, dacă aş fi fost spectator, nu personaj al acestei scene).
Pentru a pregăti relatarea, menţionez că, în urmă cu o săptămână am fost la acelaşi spital, intrând destul de ţintit pe poartă, în condiţiile în care am văzut destulă forfotă. Vigilenţa portarului nu m-a scutit de răspunsul formal la întrebarea „unde mergeţi”, acceptul fiind conferit, parcă, simultan cu întrebarea.
Totuşi, de această dată, în condiţiile în care nu era nici interval oficial de vizită, am mers ţintit spre portar. Cu toate acestea, reacţia sa a fost de parcă încercam să mă strecor prin poarta larg deschisă:
- Domnu’ unde mergeţi?
- Am venit să aduc nişte medicamente şi apă la un pacient.
- Păi, nu vedeţi că sunt aici, mergeţi aşa?
- Fix la dumneavoastră veneam, i-am spus, fără a-i explica că m-am învăţat minte de săptămâna trecută.
- Ştie că veniţi?
- Da, am sunat înainte.
- Coboară să ia sacoşa?
- Nu cred că poate, e posibil să aibă perfuzie.
- Păi…
- Dar trebuie să fie cineva pe acolo să i-o dau.
- Unde e internat?
- La salonul 4, cred. Cel de la poarta 2, care duce spre pavilionul 7.
- E la pavilionul 7?
- Nu, pe acolo se merge la pavilionul 7; e ultimul cum cobori. Nu se văd pavilioanele pe cameră, vi l-aş arăta, spun eu, uitându-mă la monitoarele pline de miniecrane cu zone din curtea spitalului.
- Staţi să sun, cum îl cheamă?
Îi spun numele, el îl remodelează după propriul auz, mă întreabă şi de prenume, întrebând la telefon, dacă este acest pacient. Închide telefonul:
- Nu este, m-aţi pus să mai şi deranjez, sigur e acolo?
- Eu aşa ştiu, după cum v-am spus, ultimul pavilion, de la poarta 2, care duce la pavilionul 7.
- E la pavilionul 7?
A fost momentul în care am avut senzaţia că, dacă nu are probleme cu auzul, alta este cauza…
- Nu, v-am spus, e ultimul din vale, 4 cred eu.
- Nu e 3?
- Nu ştiu, dar nu cred.
- Staţi să sun şi la 3.
- Stau, zic eu, de parcă mi-aş fi permis să o iau la fugă.
- Cum spuneaţi că-l cheamă?
Spun numele, sunt întrebat din nou şi prenumele. Sună, întreabă dacă este pacientul cu numele spus de mine, dar stâlcit din nou de el. Îmi spune, pentru a-i confirma, prenumele – cu totul altul, fără să se asemene, câtuşi de puţin –, îl corectez. În timp ce aşteaptă să-i răspundă mă întreabă dacă ştiu pe unde să ajung. I-am repetat că am fost şi săptămâna trecută.
- Bine, mergeţi, îmi spune simultan cu vocea de la celălalt capăt al firului care, oricum, nu i-am dat răspuns favorabil, privind existenţa acelui pacient în pavilionul 3.
Merg, rezolv problema şi, întorcându-mă, îi mulţumesc şi-i transmit un politicos „serviciu uşor”, spunându-i, în timp ce ieşeam pe poartă, că era vorba de pavilionul 4. Răspunsul lui a fost derutant, aş spune, în condiţiile în care i-am tot zis, aproape convins că e vorba de pavilionul 4, iar el, tot de atâtea ori, părea să fie total nedumerit de ce ar fi acolo. deşi îmi venea să râd:
- Ţi-am spus eu!