Deseori, când lucrez, îmi place să ascult unul din playlist-urile pe care mi le-am creat pe YouTube. Alteori, mă mai uit pe prima pagină a acestui canal, alegând ce-mi apare acolo; când sunt nehotărât, fac şi un uşor scroll. Spre (ne)ruşinea mea, evit să mă uit în zona Trending; se pare că nu mi se suprapun gusturile cu cele ale majorităţii navigatorilor pe YouTube.
Mai pic uneori, însă, în „ispita” de a vedea diferite înregistrări ale televiziunilor de ştiri (de ceva vreme, evit să mă uit la TV, mai ales la aceste televiziuni de nişă, pentru care, momentele de criză din societate, sunt transformate în talk-show-uri care, parcă, ar trebui să fie concurente serioase la Netflix – cel puţin aşa lasă impresia prin modul în care-şi etalează invitaţii, mai ales dacă sunt vocali şi potenţiali „aducători de audienţă”. Într-un astfel de moment de ispitire, în timp ce ascultam liniştitorul cântec al lui Louis Armstrong, era să dau clic pe pictograma unei înregistrări în care, pe mai mult de jumătate din ecran, părea a se „etala” o actuală politiciană super-gălăgioasă.
M-am abţinut de la „temerara intenţie” de a deschide acea înregistrare video, degetul meu oprindu-se deasupra butonului mouse-ului, aidoma lui Tom Cruise când, într-una din părţile „Mission: Impossible”, coborând cu viteză, legat fiind de nişte funii, se oprise la câţiva centimetri de sol.
Ca un fel de concluzie: multă lume se plânge de calitatea slabă sau, chiar, ostilă aşteptărilor, atunci când se uită la TV/YouTube/Facebook etc. Aproape întotdeauna, prin puterea telecomenzii/mouse-ului etc. Nu înseamnă că acele aspecte negative dispar din societatea umană doar că, deseori, nu ne sunt utile decât pentru a hrăni acea „fascinaţie a grotescului”, pe care o putem deţine la un moment dat. Noi putem hotărî dacă „lumea noastră” se înscrie în mesajul lui Louis Armstrong…