Poşta Română, deţinând cândva monopolul, cu avantajele respective, nu a evoluat exagerat de mult, deşi concurenţa este detaşată în ceea ce priveşte calitatea serviciilor.
Aspect primitiv
Poţi fi de acord sau nu cu titlul articolului, dar aş fi în stare să susţin că, până şi angajatele, când vin dimineaţa la muncă, au acelaşi sentiment. Iar, aici, nu mă refer la urâţenie ca aspect exterior, ci aproape pe toate planurile. Dacă tot l-am menţionat, aspectul aduce aminte, în multe oficii, de cum arătau aceste sedii în perioada ante-revoluţie. În cel pe care l-am vizitat azi, erau şi nişte lanţuri scurte, atârnând de un perete care, cu câţiva ani în urmă, susţineau o plasmă TV cu aspect second-hand, la care ar fi trebuit să ruleze clipuri publicitare sau alte detalii utile clienţilor.
Amabilitate înăbuşită
Că tot am vorbit de angajate, două pe schimb, la 3-4 ghişee; aproape le-aş acorda circumstanţe atenuante pentru că, aşa cum eroii filmului Nemuritorii, al lui Sergiu Nicolaescu, se plimbau de la un punct de tragere la altul pentru a folosi cât mai multe puşti, astfel încât atacatorii să creadă că sunt mai mulţi, tot aşa şi cele două femei „patrulau” şi la ghişeele libere. Ca atare, oricât şi-ar fi dat silinţa să fie amabile, tensiunea creată, combinată cu miresmele generate de numărul mare de clienţi, ofereau o atmosferă nu tocmai propice statului la o coadă ceauşistă.
Să faci din ceva bici şi să pocnească
Asta mi-a fost senzaţia: mobilier care lăsa impresia unei şubrezenii evidente, parcă neadecvat stilului de muncă al acestor funcţionare, cutii de ambalaje transformate în sertare cu separatoare pe zile ale corespondenţei, un caiet studenţesc pe post de registru, în care rubricile se suprapuneau, după dimensiunea scrisului etalat de angajate.
Noroc cu limite
Am fost norocos şi statul meu la „coadă” a fost aproape un succes; spun „aproape” întrucât, apropiindu-mă de ghişeu, am întrebat, cu oarecare voce tânguită, dacă m-am aşezat unde trebuie (era vorba de numărul 1, după cum îmi apărea şi pe aviz, dar în a noastră ţărişoară, uneori, albul este negru şi viceversa…); sperând ca răspunsul doamnei să nu mă facă să „savurez” statul la un rând considerabil, am fost pe jumătate satisfăcut de răspunsul rapid şi parcă uşor sarcastic: „ori aici, ori la celălalt ghişeu”. Răsucind capul, constat că acolo, rândul era mai scurt, mult mai scurt, dar ştiţi vorba: „decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş„. Aşadar, am rămas să aştept recepţionarea de către oficiantă a coletului persoanei din faţă, decât să reiau o scurtă „coadă” de 4 persoane.
Cât e halatu’?
Dacă eu am fost cât de cât norocos, persoana dinaintea mea a constatat, după ce a pregătit minuţios coletul că, deseori, comunicarea deficitară creează situaţii ambigue: un răspuns dat la repezeală, la întrebarea sa „cât e coletul?” (aproape că era ca-n reclama cu „cât e halatul„) l-a făcut să realizeze că, între cei 9 lei, cost enunţat repede, şi peste 40 lei rostiţi când i-a venit rândul, diferenţa l-a făcut să renunţe la a-l mai expedia, ştergându-şi, cu un apăsat năduf, transpiraţia aferentă efortului de pregătire într-un spaţiu cu temperaturi de saună, dar miresme grăjdale…
Concluzii
O concluzie, spune o lege de-a lui Murphy, este locul în care te-ai oprit, fiindcă ai obosit gândind…