O populară bancă din România (nu românească, dar nu asta este important) se bucură, într-un anumit procent de banii pe care-i generează comisioanele şi dobânzile ce-mi sunt percepute mie, la fel ca multor alţi clienţi.
Spiritul nostru românesc, sau poate spiritul nostru uman, ne îndeptăţeşte – s-ar spune – să cerem să fim respectaţi ca adevăraţi clienţi ce suntem, ştiind şi noi zicala conform căreia „clientul nostru, stăpânul nostru”.
Fiind o bancă populară, cozile din faţa ghişeelor sunt, mai tot timpul, suficient de convingătoare ca să te descurajeze la a le frecventa prea des; când spun „cozi” la bancă, vă rog să nu vă imaginaţi că aceeaşi lungime aveau şi cele ceauşiste, de la pâine, ulei, zahăr şi alte produse necesare traiului zilnic (am făcut această completare pentru cei care perioada ante-revoluţie le este doar povestită; de altfel, despre aceste „cozi bancare” am mai vorbit în alt articol): este suficient să ai 2-3 clienţi în faţă şi să dureze minute bune, dată fiind durata pe care o determină complexitatea şi multitudinea operaţiunilor (a se vedea, dar, că sunt empatic cu ei, nu „cârcotaş român”).
Îmi place să privesc băncile ca pe nişte instituţii matematice, riguroase, disciplinate, germanice, mai pe scurt (în cazul în care „germanic” mai reprezintă ceea ce ştiam). Astfel că, am primit de la ei, pe la începutul lunii decembrie, un SMS că, după 10 ianuarie pot să-mi ridic noul card, cel actual, având inscripţionat pe el „01/19”.
Întâmplarea face că, la începutul lui ianuarie, remarcând lipsa acelor sufocante mini-cozi, m-am şi înfiinţat la ghişeu, „cerându-mi dreptul”, în condiţiile în care eu nu am, nici pe departe veleităţi germanice… Astfel că elegantul răspuns a fost că am venit prea devreme dar, după data de 10 ianuarie pot să-l şi ridic.
Am lăsat să mai treacă vreo cinci zile, după data de 10, întrucât vederea aglomeraţiei de pe geamurile mari, mă decurajau să mă postez la rând. Azi dimineaţă (16 ianuarie) am avut noroc să fiu pe lângă uşă, chiar la deschidere, deci m-am bucurat de o „coadă” rezonabilă – tot doi oameni, dar cu nişte operaţiuni foarte rapide (retrageri şi plăţi). Norocul meu s-a oprit doar până la zîmbetul amabil al casierei (manager de operaţiuni, mai elevat) care mi-a spus că, încă nu a ajuns cardul meu. Evident că am fost foarte „încântat”, dar am ieşit cu oarecare mulţumire a unei programări pentru a-l ridica, acest gest eliminând, din spusele angajatei băncii, „plăcerea” de a sta la „coadă”…